pagina AHLR
D  E  S  T  I  N

Revista “DESTIN” este editata de Asociatia Handicapatilor Locomotor din Romania cu sprijinul Fundatiei pentru o Societate Deschisa . Incepand cu luna octombrie 1997 ea apare trimestriala, urmand ca in timp aparitia sa devina lunara. In paginile revistei semneaza  nume prestigioase ale publicisticii romanesti precum: Gabriel Andreescu, Dan Perjovschi, Alic Mirza, Marian Chiriac si altii. 
O R B   IN   V I E N A  - Dan Perjovschi
DESPRE NOI SI EI   - Marian Chiriac
CLIPA  DE  LUCIDITATE  - Definirea conceptului de persoana cu handicap
De la adaptarea omului la mediu, cãtre adaptarea mediului la nevoile umane
ALPHa – Acces  Liber  Persoanelor  cu  Handicap ...
O R B   IN   V I E N A
Dan Perjovschi
  Eram la Viena în cautare de expozitii când am vãzut un afis cu titlu ciudat. Dialog în negru. Pentru ca nu era departe m-am repezit la locul cu pricina. Acolo, în hol, un grup de vizitatori astepta ceva.Mi-am luat bilet (destul de piparat)si hop si eu. Lumea astepta un ghid. Incepe sã fie interesant, m-am gandit eu, vazand ca fiecare îsi ia un baston. Din acelea ca pentru orbi. Ca bastonul folosit de ghid. Care era orb. 
 Am intrat pe rand, pe dupa o perdea neagra, în negru. Negru absolut. Timp de 45 de minute am fost si eu orb. Spatiul în care am fost cu grija ghidat era un spatiu audio care recrea lucruri simple: un parc, un pod, un trotuar, o trecere de pietoni, un bar, o bere...
 Toatã experienta mea, toatã educatia mea nu mai foloseau la nimic. Singurele lucruri sigure pe lume erau bastonul pe care-l strangeam cu putere, vocea ghidului-orb si spatele altui vizitator (sau vizitatoare) pe care îl atingeam cu degetul. Cascam ochii ca prostu’ doar doar oi vedea ceva. Pas! Nimic. Nu voiam sa-l enervez pe cel din fatã agatandu-ma de camasa lui, îl invidiam pe ghid cã era orb si, nu-i asa, orbii se descurca în întuneric, bocaneam cu bastonul în stanga si dreapta, în general ma simteam pierdut, prost, nefolositor. O frica teribila mi se cuibarise in suflet. Eram penibil, dar nu-mi pasa, doar sa scap dracului odata. La proba cu barul (adica strecuratul printre mese, platit si bãut o bere si/sau dansat), am rasturnat sticle, m-am pocnit de altii si n-am chicotit deloc, ca restul grupului. Imi imaginam cum cineva ma vede chiar atunci cat de încordat ma misc, cu ochii cat cepele, cu mainile întinse în fata, in general slab si nevolnic. Orb.
 La iesire toatã lumea vocifera încantata expunandu-si senzatiile fara rusine. Eu am tacut malc. Cuvintele nu-si aveau rostul. Mi-am lasat si eu bastonul de vizitator si cu coada ochiului am apucat sa vad cum ghidul si-l tine pe al lui. El era tot orb. Astepta sa se stranga un alt grup care sa-l pizmuiasca ca in negru el vede.
 P.S. - Expozitia era conceputa de o echipa de artisti, doctori, ingineri de sunet, specialisti media. Din 1993 era intinerata prin toate tarile civilizate cu un succes de public enorm. Adica in tarile unde poti urca  in tren sau autobuz chiar dacã esti in scaun cu rotile, unde stopurile la trecerea de pietoni au semnal sonor, unde cladirile au rampe de acces si in general ai sansa sa fii privit ca om, chiar daca nu vezi.

 
DESPRE NOI SI EI
Marian Chiriac
 
 Sunt mai bine de cinci ani de atunci. De cand o intalnire mi-a schimbat profund perspectiva asupra unor lucruri. Eram tanar jurnalist , aflat în cautare de subiecte, de dorit cat mai speciale, ieasite din comun.
 Era o sambata de iunie. Ma indreptam spre Casa de Cultura “Nicolae Balcescu“, spre “Handi-Club“, un loc unde cativa oameni se strangeau impreuna pentru a mai scapa de singuratate. Stiam de la bun început ca aici se aduna oameni cu unele deficiente. Fizice sau psihice. Ce aveam sa inteleg insa ulterior era modul in care acesti oameni poarta ca pe o povara termenul de “handicapat“. De aceea ei nu-l folosesc, ba in plus il simt ca pe o insulta. Intrand acolo mi-a trebuit mult timp sa pot depasi o bariera ce mi-a fost impusa de la inceput, disctinctia dintre ei (ca persoane cu unele deficiente) si noi (asa numita lume normala). Ei, inzestrati cu o sensibilitate peste medie si cu un trecut plin de suferinte, ce tanjesc sa fie acceptati ca oameni obisnuiti. Noi, restul, persoane “intregi“ fizic, dar cu o mare disponibilitate de a ignora si de a dispretui tot ceea ce nu ne este asemenea.
 Ajunsesem la “Handi-Club“ prin intermediul Magdei, o femeie pe care o vazusem intamplator de cateva ori, dar despre care nu stiam mare lucru. La “Handi-Club“, intr-o atmosfera banala, cu muzica, lumini colorate, fum si bauturi racoritoare, am fost facut partas la o lume cu totul aparte si am aflat cateva din povestile oamenilor ce o vietuiesc.
 Magda are un baietel si se afla la al doilea divort. Primul ei sot se pare ca era homosexual iar al doilea în mod clar bea peste masura. Si-a dorit nespus de mult sa fie mireasa, sa fie mama si sa fie iubita de un barbat. De la noua luni suferea de poliomelita si dupa aproape o viatã petrecuta prin spitale se misca cu ajutorul unei proteze. A luptat sa duca o viata normala. Dupa trei incercari neizbutite de a intra la facultate, reuseste prima pe lista numai dupa ce afla ca este mai indicat sa ocoleasca examenul medical preliminar. Dupa catva timp de la admitere i se explica ca cei asemenea ei nu erau admisi in invatamantul superior tocmai deficientelor fizice. Pe atunci se edifica omul nou, chintesenta  a perfectiunii. Timp de patru ani Magda este carata in spate de tatal sau de la un etaj la altul al Universitatii bucurestene, pe care o absolva cu rezultate excelente. Refuza - din motive lesne de inteles - o repartitie in invatamant intr-un oras de provincie si dupa aceea, timp de sapte ani, a platit amenzi pentru ca nu era incadrata in munca. Dar nimeni nu  a ajutat-o sa-si gaseasca o slujba potrivita pregatirii si handicapului. Dupa 1990 gaseste un post de corector la o editura particulara, unde primea salariu minim pe economie desi avea studii superioare si era incadrata cu norma intreaga. “Simt ca daca nu muncesc pana ce pic de oboseala, incep sa plang si iar ma bate gandul sinuciderii“, imi spunea Magda.
 Vad si acum, dupa cinci ani, cu mare limpezime atmosfera din club. Sunt cam 15-20 de persoane, tineri si maturi, asezati la niste masute joase. Sporovaiesc cu placere, se saluta si îsi zambesc politicos. Stridenta e doar muzica si o anumita doza de imobilism si o rigiditate a miscarilor, daca nu ar fi cele trei scaune cu rotile nici nu ti-ai da seama ca te afli totusi intr-un loc special.
 Lucian este un fost sportiv de performanta, a vazut o lume intreaga, a avut si are o situatie materiala, dar mai are si o sotie nespus de frumoasa care este balerina. Baiatul sau de pe atunci aproape ca il depasise ca inaltime. S-a imbolnavit de scleroza in placi, a slabit intr-un an 38 de kg si acum merge ajutandu-se de un baston. Spunea cu detasare ca mai are cel mult sapte ani de trait.
Cel mai des mi-a vorbit de efortul pe care l-a facut ca sa continuie sa para un om normal, sa nu se indeparteze de familie si sa poata fi acceptat de aceasta. Langa Lucian statea o doamna care, dintr-o dragoste neinpartasita, s-a aruncat de la ultimul etaj al blocului. In caruciorul ei se invartea in ritmul muzicii si zambea tot timpul. Langa ea, un barbat care nu mi-a intins mana pentru ca degetele sale erau total deformate. In plus, pantalonii sai largi nu reuseau sa ascunda prea bine prezenta unei proteze. Pe atunci , barbatul acesta urma sa fie disponibilizat desi era un bun meserias.
 Au trecut mai bine de cinci ani de la intalnirea mea cu oamenii de la “Handi-Club“. N-am mai revenit vreodata pe acolo, desi promisesem. Insa nu am uitat deloc ca, pentru cateva ore, am fost intr-o lume cu totul aparte , o lume ai carei oameni au fost inobilati, dar si inraiti, de suferinta. Atunci am inteles de ce viata trebuie traita pana la capat. De atunci nu mai rostesc aproape deloc cuvantul “handicapat“ si ii dojenesc pe copiii care si-l arunca unul altuia ca pe un stigmat. 

CLIPA  DE  LUCIDITATE
Definirea conceptului de persoana cu handicap
Conceptul acoperã o foarte mare diversitate de situatii personale, de la cele care par a prezenta o bunã insertie socialã, la cele a cãror insertie, chiar foarte limitatã, este dificil de realizat. Unele dintre aceste persoane duc o viatã activã ocupând diferite locuri de muncã, în timp ce altele duc o viatã pasivã în cadrul famililor, ori sunt îngrijite în institutii specializate.În conceptualizarea traditionalã, sfera notiunii de "persoane handicapate" cuprindea pe cei care datoritã    deficientelor senzoriale, motorii sau intelectuale, dispuneau, în mod durabil, de posibilitãti inferioare de a actiona comparativ celor ale populatiei numitã  "normalã". În perspectiva acestei accepti-uni, imaginea persoanelor handicapate tindea a fi dominatã de aspectele legate de neputintã (absentã a puterii economice, profesionale, sociale, intelectuale, fizice, relationale, civice, afective etc.) În aceastã penunmbrã se produce o totalizare care tinde sã (dis)cretiteze orice persoanã din ansamblul deficientilor unui grup. În acest mod, o deficientã particularã se transformã într-un stigmat marcant al întregii personalitãti.
Focalizarea asupra defici-entei, a incapacitãtii, face ca incompletitudinea sub aspect fizic sau intelectual sã fie apreciatã ca un atribut esential, definitoriu al pesoanelor handicapate, ajungându-se implicit la punerea pe un plan secundar a altor obiective ale protectiei decât transferurile economice dinspre societate cãtre ele.
Ca premise fundamentale ale definirii conceptului de "persoanã handicapatã" sunt considerate stãrile de "normal" si "patologic", de "sãnãtate" si "boalã", ele însele dificil de precizat.
Cãutarea unei definitii a persoanelor handicapate, care sã fie în acelasi timp riguroasã si non-stigmatizatã a constituit obiectul preocupãrilor unui numãr mare de cercetãtori. Printre acestia s-a remarcat P. Wood care a formulat pro-puneri de reconceptualizare, acceptate ulterior prin consens de Organizatia Mondialã a Sãnãtãtii (5); inovarea constã în aceea cã a înlocuit cuvântul "handicap", insuficient delimitat, prin trei concepte, demers care a permis sã se distingã:
- infirmitatea sau deficienta (impairment) cuprinzând orice pierdere, anomalie ori dere-glare a unei structuri sau a unei functii anatomice, fiziologice ori psihologice.
-incapacitatea, înglobând orice reducere, diminuare, lipsã ori pierdere (rezultat al unei infirmitãti sau deficiente) a aptitudinii de a desfãsura o activitate în conditiile considerate ca normale pentru o fiintã umanã.
-handicapul ("handicap") definit ca orice dezavantaj de care suferã un anumit individ ca urmare a unei infirmitãti (deficiente) ori a unei incapacitãti care îl împiedicã sã satisfacã total sau partial sarcinile consi-derate ca normale pentru el (tinând seama de vârstã, sex, de diferiti factori sociali si cultu-rali).
* Textele au fost reproduse dupã sãptãmânalul de informare "Probleme economice-1995", autori fiind doamna Silvia IFTIME si domnul Livius MANEA.
De la adaptarea omului la mediu, cãtre adaptarea mediului la nevoile umane
Începând cu acest numãr prezentãm cele cinci editii ale Simpozionului National al Persoanelor cu Handicap din România. Multumim domnului Daniel Vasilescu, presedinte al Grupului de Studiu pentru Problemele Handicapatilor, pentru  materialele puse la dispozitia redactiei.
 
 Ajuns la cea de-a cincea editie,simpozionul national al organizatiilor neguvernamentale ale persoanelor cu handicap din România, SiNHaR, îsi vede justificatã existenta prin însãsi viata sa, relativ îndelungatã. Totusi, de ce a fost initiat si desfãsurat un asemenea program national si, mai ales, de ce a fost rea-lizat de organizatii neguvernamentale? Ce caracteris-tici ale acestor organizatii le-au fãcut credibile pentru a asigura, an de an, indiferent de greutãtile pe care le comportã participarea la o astfel de manifestare, prezenta si implicarea unui numãr important de reprezentanti ai organizatiilor persoane- lor cu handicap din întreaga tarã, ai unor institute de cercetare si ai administratiei centrale si locale? Sã încercãm un rãspuns în cele ce urmeazã:
 La finele anului 1991-începutul anului 1992, situatia persoanelor cu handicap din România era afectatã de o serie de elemente specifice:
 * Constituanta era pe cale sã-si încheie manda-tul, propunând referendumului national o nouã Constitutie. În cadrul acesteia, un punct special - introdus la insistentele organizatiilor neguvernamentale ale persoanelor cu handicap - avea în vedere, în mod special, acest grup social;
 * Executivul, confruntat cu o problemã ale cãrei amploare si profun-zime îi fuseserã relevate mai ales de mediile de informare strãine, îsi   înfiintase un aparat tehnic de specialitate: Secretariatul de Stat pentru Handicapati.
Aplicând metoda prere-volutionarã de a ascunde fenomenul printr-o asa zisã protectie dar manifestând - cel putin în relatiile interna-tionale - o anumitã des-chidere cãtre abordarea modernã a problemelor, Secretariatul de Stat pentru Handicapati initia, alãturi de alte ministere, douã proiecte de legi cu privire la persoanele cu handicap. De ce douã si nu una singurã, de ce "de protectie specialã" si nu de "integrare socialã", aceste întrebãri îsi gãsesc rãspuns în chiar necunoas-terea si refuzul acceptãrii unei noi abordãri a pro-blemelor specifice ale persoanelor cu handicap;
 * Luaserã fiintã, în întreaga tarã, aproape douã sute de organizatii neguvernamentale ale persoanelor cu handicap. Alãturi de acestea activau peste o sutã cincizeci de asociatii strãine de caritate. Preocuparea de bazã a acestor organizatii era distributia de ajutoare umanitare, nu întotdeauna debunã calitate. Neobisnuite cu ideea de pomanã pe fatã, persoanele din grupul asistatîsi manifestau reticienta... dar se înscriau în organizatii;
 *Periodicele de informare în masã, apãrute într-un numãr extrem de mare fatã de perioada anterioarã, publicau traduceri din presa internationalã. Între aceste materiale traduse, o bunã parte o reprezentau cele cu privire la situatia grupurilor defavorizate din tara noastrã. Publicul cititor din România, neobisnuit cu relatarea crudã si directã a
realitãtilor, percepea informatia receptatã ca pe o agresiune la adresa imaginii tãrii, ajungând sã           reactioneze  împotriva grupurilor defavorizate, ca vector al acestei proaste imagini internationale;
 * Accesul organi-zatiilor neguvernamentale la informatia cea mai recentã si adecvatã în planul domeniului de activitate era încã greoi. Acest fapt ducea la perceptii extrem de diferite asupra situatiei actuale, a posibilitãtilor si directiilor de actiune viitoare constituind, alãturi de concurenta în lupta pentru accesul la sursele de asistentã, un motiv al frictiunilor si neîntelege-rilor dintre organizatii.
 *Schimbul de informatii între organizatiile neguvernamentale, pe de o parte si legislativ si executiv, pe de altã parte, functiona cu extremã dificultate. Necunoasterea generalã a fenomenelor, sau cunoasterea numai a unor elemente disparate; lipsa unei pozitii comune tuturor organizatiilor; dorinta de rezolvare rapidã -chiar dacã nu deplinã si coerentã- a executivului; multitudinea de prioritãti legislative ale unui parlament de nespecialisti; toate acestea au dus la nemultumiri în toate compartimentele societãtii.
 Plecând de la pre-miza cã numai schimbul de informatii si de experientã poate duce la actiune concertatã, organizatorii SiNHaR -beneficiind de contacte internationale care le dãdeau acces la informatiile de ultimã orã- au considerat necesarã realizarea unei întâlniri nationale anuale, cu tematicã stiintificã bine stabilitã, prin care sã se di-semineze în cât mai largã mãsurã informatia disponibilã si prin care sã fie fãcutã cunoscutã contributia originalã româneascã la bazele teoretice si la practica integrãrii sociale a persoanelor cu handicap.
 Aceastã initiativã a intrat în permanenta manifestãrilor stiintifice sub de-numireaSiNHaR (Simpozionul National al Persoanelor cu Handicap din România).
 Organizarea unei manifestãri pentru persoanele cu handicap si organizatiile acestora, ca si pentru specialistii din domeniile conexe si responsabilii din administratia centralã si localã presupune realizarea unor conditii specifice de acces în mediul fizic al ambientului manifestãrii, al transportului urban adaptat, la si de la mijloacele de transport interurban, al duratelor sesiunilor de lucru si ale pauzelor, al asigurãrii actractivitãtii momentelor informale. De aceea la organizarea tuturor editiilor au luat parte, în mod egal, douã organizatii neguvernamentale:
 * Societatea Natio-nalã a Handicapatilor Fizic din România;
 * Grupul de Studiu Pentru Problemele Handi-capatilor.

ALPHa – Acces  Liber  Persoanelor  cu  Handicap ...

 Prin Regulile Standard privind Egalizarea Sanselor Persoanelor cu Handicap, Organizatia Natiunilor Unite consfinteste principiul potrivit cãruia nu deficienta îi provoacã unei persoane handicapul, ci barierele, obstacolele pe care lea creat societatea, în drumul spre o integrare socialã deplinã. Barierele de orice fel încetinesc sau chiar opresc procesul de integrare socialã a persoanelor cu handicap. Inlãturarea acestor bariere este o cerintã primordialã a strategiei statului si a programului national cu privire la viata persoanelor cu handicap. Atata timp cat existã aceste bariere, persoanele cu handicap sunt lipsite de posibilitatea realã de asi îndeplini drepturile si obligatiile cetãtenesti, fiindule încãlcatã demnitatea umanã.
 Prin eliminarea acestor bariere, se oferã persoanelor cu handicap posibilitatea de asi demonstra capacitãtile, talentele si abilitãtile cu care sunt înzestrate, astfel încat sã disparã etiche-tarea gresitã, negativã si neconformã cu realitatea, de obiecte ale milei, de persoane care asteaptã generozitatea statului sau a celor din jur.
 Existenta obstacolelor, a barierelor, face ca persoanelor cu handicap sã li se refuze sansele în general accesibile în comunitate, sanse necesare pentru accesul la necesitãtile fundamentale ale vietii, inclusiv la viata de familie, la educatie, angajare într-o muncã aducãtoare de venituri, conditii optime de locuit, securitate financiarã si personalã, participare în cadrul grupurilor sociale si politice, activitate religioasã, relatiile intime si sexuale, acces la serviciile publice  libertatea de miscare si celelalte.
 Realizarea accesibilitãtii în toate domeniile vietii prin înlãturarea tuturor barierelor este un corolar al luptei persoanelor cu handicap pentru castigarea demnitãtii lor umane si a egalitãtii de sanse privind participarea deplinã în societate.
 Diferentele de capacitate fizicã, senzorialã si intelectualã ale diferitelor grupuri si persoane nu tre-buie sã conducã în mod obligatoriu la excluderea socialã, datoritã lipsei accesibilitãtilor.
 Dl. Bengt Lindqvist, Raportor special ONU pentru implementarea Regulilor Standard, spunea: "Societata are obligatia sã identifice aceste obstacole si sã le îndepãrteze din calea participãrii depline si, atata timp cat aceste obstacole mai persistã, noi trebuie sã continuãm sã concepem si sã perfectionãm mãsuri pentru realizarea unor niveluri mai ridicate de paticipare."
Nota redactiei - Cu acordul Grupului de Studiu Pentru Problemele Handi-capatilor, revista "Destin" va începe sã popularizeze în paginile sale proiectul-program ALPHa. Incepand cu acest numãr puteti descoperi ce înseamnã accesibilitate si ce trebuie fãcut pentru eliminarea barierelor arhitecturale. Sfatul nostru este ca acest material sã nu fie doar citit.  Asteptãm, ca întotdeauna, reactiile dumneavoastrã pe adresa redactiei.

 Informatia cuprinsã aici este cea mai bunã avutã la dispozitie la data publicãrii.  Adresati orice comentarii cãtre webmaster.  Ultima actualizare: 15 iunie-1997.